Wikipedia Gupiki Online ** www.ozdoby-akwariowe.gupiki.info **

Jakas reklama

Sf. Albert cel Mare
Albertus Magnus
Date importante
Născut/ă	1195, Lauingen, Bavaria, Germania
Decedat/ă	15 noiembrie 1280, Köln
Venerat/ă în	Biserica Catolică
Beatificat/ă	1622
Canonizat/ă	1931, Roma, Papa Pius al XI-lea
Resturi pământeşti	Sf. Andrei, Köln
Sărbătoare	15 noiembrie
Apartenenţa	Ordinul dominican
Însemne	Episcop, studios
Patronaje	Oamenilor de ştiinţă
Alte informaţii	Doctor al Bisericii
Sfinţi

Albertus Magnus sau Albert cel Mare s-a născut în 1195, în Lauingen, Şvabia. Moare la Cologne (Köln) în 1280. Este unul din cei mai reprezentativi filosofi creştini ai Evului Mediu, călugăr dominican realist, profesorul lui Toma din Aquino.

modifică Biografie

Este primul născut al Contelui de Bollstädt. Nu se ştie nimic sigur despre educaţia sa primară, primită fie în casa părintească fie într-o şcoală mănăstirească din apropiere. Studiile secundare le face la Universitatea din Padova, faimoasă pentru studiul artelor liberale şi corespunzând predilecţiei tânărului Albert. În 1223 se alătură Ordinului Dominican, atras de predicile Sfântului Iordan Saxonul. După terminarea studiilor predă teologia la Hildesheim, Freiburg (Breisgau), Ratisbona, Strassbourg şi Cologne. Se afla la Cologne, ocupându-se cu interpretarea Cărţii sentinţelor lui Petrus Lombardus, când, în 1245, este desemnat să plece la Paris. Aici primeşte titlul de doctor al universităţii. În timpul acestor drumuri între Paris şi Cologne îl întâlneşte pe Toma din Aquino printre elevii săi. Toma era încă tânăr şi taciturn, dar Albert îi recunoaşte geniul şi îi prezice viitorul măreţ. Toma şi-a însoţit maestrul la Paris în 1245, s-a întors împreună cu el la Cologne, în 1248, unde Albert fusese însărcinat să conducă noul Studium Generale. În 1254 Albert este ales în fruntea Ordinului dominican în Germania.

Călătoreşte la Roma în 1256, pentru a lua apărarea Ordinului împotriva atacurilor lui Guillaume de St. Amour, a cărui carte, De novissimis temporum periculis, fusese condamnată de către Papa Alexandru al IV-lea. În timpul şederii sale la Roma, Albert primeşte diferite alte însărcinări oficiale, dar în cele din urmă se va devota studiului individual. La 1270 trimite la Paris un memoriu pentru a-l ajuta pe Toma în combaterea lui Siger din Brabant şi a averroiştilor. Acest memoriu avea să constituie un tratat special împotriva Comentatorului arab (Despre cincisprezece probleme), cel de-al doilea, după cel din 1256, De Unitate Intellectus Contra Averroem. Este chemat de către Papa Grigore al X-lea să participe la Conciliul din Lyon (1274), unde a luat parte activă la deliberări.

Anunţul morţii lui Toma, care se aflase şi el pe drum către Conciliu, îl determină pe Albert să declare că „Lumina Bisericii s-a stins”. În 1277, când episcopul Etienne Tempier al Parisului anunţa condamnarea tezelor tomiste pe motivul că ar fi prea favorabile filosofilor necredincioşi, Albert cel Mare se duce din nou pentru a lua apărarea discipolului său. Curând după anul 1278 cade bolnav, suferind o amnezie aproape completă. A fost beatificat la 1622 de către Papa Grigore al XV-lea, fiind sărbătorit în Biserica Catolică la data de 15 noiembrie.

modifică Opera

Opera lui Albert cel Mare a fost editată în 1899 în 38 de volume, incluzând texte de o mare varietate. Acoperă domenii ca teologia, logica, botanica, zoologia, astronomia, mineralogia, chimia, psihologia. Principalele texte teologice sunt Comentariile la Sentinţele lui Petrus Lombardus, precum şi o Sumă teologică în două volume.

modifică Filosofia

Portret de Joos van Gent, Urbino, ~ 1475

Premise

Albert cel Mare promovează la Paris, ca profesor, o reactivare ortodoxă, fidelă învăţăturii creştine, a doctrinei lui Aristotel. Drama lui Albert provenea din felul în care înţelegea să recupereze tradiţia aristotelică, recuperată de Occidentul latin din mediul intelectual arab.

Albert avea o educaţie întemeiată pe un set oarecare de texte aristotelice, atâtea câte fuseseră disponibile din traducerile lui Boethius. I s-a părut irezistibilă şansa, ce venea acum din mediul arab, de a accede la texte noi, până atunci necunoscute. El cunoştea Categoriile, Despre interpretare, anumite părţi din Etică şi Topica, dar din lumea arabă veneau veşti despre o teologie a lui Aristotel, despre un sistem cosmologic şi o teorie generală despre cerul inteligibil.

Pe de altă parte, nimeni, şi cu atât mai puţin Albert, nu şi-ar fi dorit ca aceste texte să constituie o piedică în afirmarea credinţei creştine. Problema „epurării” lor de influenţele arabe nu este o problemă atât de simplă şi este foarte probabil ca Albert să nu-şi fi pus problema în acest fel. Pentru el era semnificativ mai important, fără îndoială, orizontul de bogăţii care îl puteau reprezenta pentru teologii creştini ştiinţa şi filosofia greco-arabă. Ceea ce a înţeles el este faptul că textele ce trebuiau acum recuperate conţineau o ştiinţă superioară celei de care dispuneau creştinii. Totuşi, atât de diferită, încât nici măcar nu se putea pune problema unei acceptări sau a unei negări. Ea trebuia mai întâi cunoscută.

În acest sens, cazul lui Albert este văzut de E. Gilson ca unul de „Pantagruelism”, şi nu fără temeiuri. Îl pasiona orice lucru nou şi mai ales îşi dorea să aibă acces la cât mai multe cunoştinţe. Din prea multă curiozitate, va ajunge să scrie chiar un manual de grădinărit. Nu ar fi deloc greşit să numim cazul lui Albert drept unul de „enciclopedism”. Raţiunea, descoperea el, poate fi utilizată legitim într-un mod complementar credinţei căci, altfel, dacă nu facem deosebire între ceea ce credem şi ceea ce ştim, se compromite stabilitatea credinţei.

Raţiunea nu mai trebuia pusă în slujba credinţei în sensul idealului anselmian („cred pentru a înţelege”), ci dimpotrivă, adevărurile de credinţă pot fi protejate prin separarea celor două facultăţi. Dintr-un anumit punct de vedere, această separare poate fi privită ca o soluţie ultimă de prudenţă faţă ştiinţa arabă pe care Albert îşi propunea să o înţeleagă.

Un enciclopedism similar, deşi mult mai puţin prudent, îi caracteriza pe adepţii averroismului, cum era Siger din Brabant. Acesta, nici el un necredincios, dar furat mai tare de idealul similar de recuperare a Peripatetismului, crezuse de cuviinţă să deosebească între adevărul filosofiei şi adevărul teologiei într-un sens disjunctiv, ceea ce nu era cazul la Albert. Aceasta este „himera” numită Peripatetism, atât pentru Albert cât şi pentru Siger din Brabant: o tradiţie numită „peripatetică” dar asimilabilă în momentul respectiv, ca un întreg ale cărui părţi cuprindeau şi interpretări neoplatonice arabe. Problema fundamentală cu care se vor confrunta Albert şi Toma din Aquino, elevul său, este prin urmare cea a raportului dintre filosofia aristotelică şi religia creştină. Dacă pentru Albert nu este încă destul de clar ce înseamnă filosofie aristotelică, Toma, bazându-se mult pe ajutorul maestrului său, va putea asimila aristotelismul într-o formă mult mai limpede.

Albertus Magnus monument în faţa Universităţii din Köln, Germania

Despre destin

Încercând să recupereze şi să asume ceea ce el considera a fi un Peripatetism integral, Albert a trebuit să accepte interpretările arabe ale textelor aristotelice ca făcând parte, într-un mod legitim, din Tradiţie. Se va strădui să asimileze şi terminologia realistă lovindu-se însă de o diferenţă de sens nebănuită: tradiţia arabă fusese infuzată de un alt câmp semantic al terminologiei realiste, cel neoplatonic. Pentru ei, genurile şi speciile nu erau înţelese numai ca „esenţe” sau poate Idei în mintea lui Dumnezeu, în sensul doctrinei Verbului; pentru arabi, ele aveau o existenţă reală, de sine stătătoare, nu numai de natură intelectuală, ci funcţionau în calitate de cauze intermediare între Dumnezeu şi lumea sublunară, cauze înţelese ca sfere astrale care determină, prin intermediul unei mecanici subtile, inclusiv destinul uman.

Ceea ce va fi nevoit Albert să înţeleagă de aici se poate vedea în tratatul său Despre destin. El va adopta, în încercarea de asimilare a acestui peripatetism, mai degrabă o arhitectură neoplatonică. Astfel, problema destinului depinde de patru mari presupoziţii , primele trei neoplatonice iar cea din urmă boetiană.

a) există o guvernare celestă a sublunarului, intermediară între lume şi Dumnezeu, care determină astral destinul realităţilor corporale. În legătură cu aceasta, Albert se întreabă dacă raportul cer-pământ este de tip cauză-efect sau unul de tipul relaţiei semnificant-semnificat. Va opta pentru a doua variantă, adică pentru o relaţie de semnificare, încercând să evite o soluţie care ar anula problema responsabilităţii. În plus, va încerca mai mult: faptul că relaţia dintre sublunar şi astral este una semiotică nu legitimează, totuşi, posibilitatea unei hermeneutici a semnelor cereşti. Semnele cereşti nu dezvăluie destinul sub forma unui sistem de predicţii, ele spun cel mult că există o măsură originară a destinului dar, în calitate de cauză extrinsecă, este incomprehensibilă.

b) astrele nu impun o necesitate lucrurilor datorită capacităţii imperfecte a acestora din urmă de a participa la ordinea superioară a sferelor celeste; altfel spus, lumea sublunară nu se ridică întotdeauna la demnitatea de a avea un destin. Aceasta este teza participării quantum potest („potrivit putinţei”). Cu alte cuvinte, chiar dacă evenimentele cerului sunt cauze externe ale evenimentelor lumii sublunare, acestea din urmă, inferioare fiind, nu se ridică la măsura posibilităţii de a recepta în mod perfect aceste cauze. Tot o teză de inspiraţie neoplatonică, pe care Albert o însuşeşte, postulând, pe baza ei, destinul ca un nou gen al fiinţei. El este, în termenii lui Albert, un intermediar între necesar şi posibil. Altfel spus, destinul nu este nici cauză impersonală a actelor umane, nu este nici voinţă: este o realitate intermediară între univers şi sine.

c) există o analogie între suflet şi cer conform căreia inteligenţa celestă şi inteligenţa umană sunt un act comun. Este din nou vorba despre o idee provenită din mediul arab. Averroes postulase unicitatea intelectului posibil pentru toţi oamenii şi multiplicarea acestuia după acţiunile individuale ale fiecăruia. Formularea lui Albert este rodul unui efort de asimilare critică a acestor idei. El va spun că destinul este individuare a sufletului prin propria experienţă, fiind în acest sens modul specific uman al libertăţii.

d) distincţia boetiană între providenţă şi destin („providenţa este însăşi acea raţiune divină care, ca principiu suprem şi universal, orânduieşte totul, pe când destinul este ordinea care tronează în fenomene, în mişcarea lor, şi cu ajutorul căreia providenţa le înlănţuie, dându-le fiecăreia un loc anumit”). Distincţia boetiană îi serveşte lui Albert drept un punct de echilibru între teoriile cauzelor intermediare de sursă arabă neoplatonică şi doctrina creştină.

Dincolo de toate aceste sforţări albertiene, din care Toma îşi va face la rândul său un scop intelectual, Biserica, pentru a depăşi anumite momente de criză în care tezele arabe intraseră în discuţia universitară, riscând să afecteze educaţia viitorilor preoţi, va respinge explicit, prin liste publice, propoziţiile eretice.

modifică Bibliografie

Alexander Baumgarten, „Principiul cerului şi tratatul Despre destin al lui Albert cel Mare”, Comentariu la Albert cel Mare, Despre destin, traducere din limba latină de Cornel Todericiu, note şi comentariu de Alexander Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
Claudiu Mesaroş, Filosofii cerului. O introducere în gândirea Evului mediu, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.

www.ozdoby-akwariowe.gupiki.info

Cuprins

modifică Biografie

modifică Opera

modifică Filosofia

modifică Bibliografie

modifică Vezi şi

modifică Legături externe