| Filozofi greci Filozofia antică |
|
|---|---|
 |
|
| Nume - Πλάτων, Plátōn | |
| Naştere - c. 427 î.Hr. | |
| Deces - c. 347 î.Hr. | |
| Şcoală/tradiţie - | |
| Interese principale | |
| Politică, Etică, Metafizică, Epistemologie | |
| Idei importante | |
| Teoria formelor, Idealismul platonician | |
| Influenţe | A influenţat |
| Socrate, Homer, Hesiod, Aristofan, Esop, Heraclit, Parmenide, Protagora, Anaxagora, Pitagora, Orfism |
Platonism, Neoplatonism,Aristotel, Augustin, Neoplatonism, Cicero, Plutarh, Stoicism, Anselm, Machiavelli, Descartes, Hobbes, Leibniz, Mill, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger, Arendt, Gadamer, Russell |
Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
Cuprins |
modifică Notă biografică
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi ca mamă pe Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere al său era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi.
La 20 de ani devine discipol al lui Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinereţe purtând marca puternică a filosofiei socratice.
Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 î.Hr. la ordinul împăratului Iustinian.
După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).
modifică Opera
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a şaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios şi Omul politic pot fi grupate şi sunt clar distinse de Parmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după criterii tematice şi încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.
modifică Dialoguri de tinereţe
Aceste dialoguri sunt unite prin prezenţa lui Socrate şi reprezintă cea mai veridică sursă despre personalitatea şi filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui şir de întrebări interlocutorii săi înţeleg că ale lor cunoştinţe sunt superficiale şi nu sunt adevărate.
- Apărarea lui Socrate (ἀΠολογία Σωκράτους)
- Euthyphron (Εὐθύφρων)
- Criton (Κρίτων)
- Protagoras (Πρωταγόρας)
- Ion (Ἴων)
- Laches (Λὰχης)
- Lysis (Λύσις)
- Charmides (Χαρμίδης)
- Republica (Πολιτεία), cartea I
modifică Dialoguri de tranziţie
În unele din dialogurile din tinereţe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuţiile ţinute de Socrate intervine şi Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înţelepciune, şi că nimeni nu face răul cu bunăvoinţă. Aceste idei probabil aparţineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon şi ulterior elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice despre imortalitatea sufletului, justiţie, şi cunoştinţe. Pentru prima dată, Platon exprimă idea că cunoştinţele vin din înţelegea formelor (sau esenţelor) neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.
- Gorgias (Γοργίας)
- Menon (Μένων)
- Euthydemos (Εὐθύφρων)
- Hippias Minor (Ἱππίας μειζών)
- Cratylos (Κρατύλος)
- Hippias Maior
- Menexenos (Μενέξενος)
modifică Dialoguri de maturitate
modifică Dialoguri de bătrâneţe
- Theaitetos (Θεαίτητος)
- Parmenide (Παρμενίδης)
- Sofistul (Σοφιστής)
- Timaios (Τίμαιος)
- Omul politic (Πολιτικός)
- Philebos (Φίληβος)
- Critias
- Legile
modifică Doctrina
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoaşterea ideii, obiectul cunoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous). Mitul peşterii este o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută.
modifică Metafizica
Platonismul este un termen folosit de savanţi pentru a se referi la consecinţele intelectuale ale negării realităţii lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil, în Republica, Socrate inversează intuiţia oamenilor despre ce se poate cunoaşte şi ce este realitate. În timp ce toţi oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simţurilor lor, Socrate are o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi numeşte „eu mousoi: ad literam «fericiţi fără muze»”(Theaetetus 156a). Cu alte cuvinte, aceşti oameni trăiesc fără inspiraţia divină, care îi dă lui, şi altor oameni ca el, accesul la înţelesuri superioare despre realitate.
Ideea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc simţurile, a creat divergenţe cu locuitorii Atenei şi cu simţul comun. Socreate credea că cel care vede cu ochii este orb, şi această idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peşterii. Alegoria peşterii (Republica 7. 514a) este o asemănare paradoxală prin care Socrate argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă („noeton”) şi că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puţin posibilă pentru cunoaştere, şi cea mai obscură.
modifică Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI — VII), Banchetul şi Phaidros.
Distincţia existenţa sensibilă/existenţa inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale.
Ideile se caracterizează prin:
- Desemnează o existenţă absolută (sunt simple)
- Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine)
- Reprezintă o existenţă eternă
- Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate calităţile particulare)
- Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare)
Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
„Mitul Peşterii” (Republica, cartea a VII–a):
- simboluri:
- peştera — lumea sensibilă (a realităţii aparente);
- întunericul peşterii — ignoranţa omului incult, limitat;
- lanţurile — prejudecăţile, simţurile care ne limitează;
- focul — lumina cunoaşterii;
- umbrele de pe peretele peşterii — imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei);
- corpurile purtate prin faţa focului — aparenţele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suişul greu spre ieşirea din peşteră — drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic;
- contemplarea lumii din afara peşterii — cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune)
- Soarele — Ideea Binelui (Perfecţiunea)
Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescenţă a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.
modifică Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noţiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a unor tipuri sau proprietăţi (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.
modifică Statul ideal
- Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestraţi cu posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare părţii apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii.
- O altă condiţie a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor activităţi care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.
Scopul statului este realizarea binelui tuturor:
- Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înţelepţii) corespunde părţii raţionale.
- Comunismul aristocratic — luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
- Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii.
- Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării Ideilor la Platon are şi un sens religios.
- Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.
- Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
- timocraţia — conducerea de către soldaţi
- oligarhia — conducerea exercitată de cei bogaţi
- democraţia — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranţa — înţeleasă de cei ignoranţi drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)
- despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri)
- Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).
modifică Bibliografie
- Dicţionar Enciclopedic de Filosofie — Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen-Love, Pierre Kahn, ISBN 973-684-299-1
- Filosofia politica a lui Platon, -Vasile Musca, Alexander Baumgarten, Bucureşti, 2006, ISBN 973-46-0126-1
- Cunoasterea la Platon si la Sfantul Dionisie Areopagitul-Mugurel Pavaluca, Bucureşti, 2006, ISBN 973-87429-7-8
- Introducere in filosofia lui Platon-Vasile Musca, Bucureşti, 2002, ISBN 973-683-854-4
modifică Legături externe
- en Stanford Encyclopedia of Philosophy -Platon
- en W.K.C. Guthrie, A History of Greek Philosophy, vol. IV, Platon
- en Dialogurile lui Platon